Când eram mică, îmi plăcea să mă oglindesc și să mă privesc: eram eu, în întregimea mea.
Apoi am crescut și oglinda, la un moment dat, a devenit dușmanul meu.
Întregimea mea se făcuse țăndări și vedeam doar bucăți din mine, împrăștiate ca într-un puzzle la care cineva se amuzase să rătăcească imaginea.
Bucățile erau atât de mici, încât nu mai știam cu care să încep.
E greu să reconstruiești imaginea cuiva pe care nu-l mai cunoști, și totuși acel cineva eram eu, dar nu mă mai recunoșteam: atât de lipsită de apărare, atât de nesigură, încât nu mai păream eu.
El își jucase bine cărțile, se arătase un iubit drăgăstos, dulce și grijuliu, și asta îmi era de ajuns ca să cred că va fi un soț bun și un tată bun.
La urma urmei, crescusem într-o familie care nu etalase niciodată mari bogății, dar cu siguranță nu mă culcasem niciodată flămândă de dragoste.
Tatăl meu a fost un om afectuos și respectuos cu toate femeile din casă. Lui nu i-am mărturisit niciodată violențele pe care le-am îndurat de-a lungul acestor ani și, sincer, nu știu dacă voi reuși vreodată să i-o povestesc.
Îmi lipsește țara mea și îmi lipsesc părinții, sunt ani de când nu m-am mai întors pe pământul care m-a văzut crescând.
Acolo mi-am trăit viața fericită: școala, prietenii, dansul.
Iubeam să dansez, mă simțeam liberă, sigură, foarte frumoasă și fericită.
Poate de aceea n-am mai reușit să dansez, nici măcar să fac câțiva pași simpli, pentru că dansul călătorește pe frecvențele sufletului, pe undele propriei identități, iar anii cu el mi le-au smuls pe amândouă.
Când am ajuns în acel B&B, eram încă o copilă plină de vise și speranțe. El însemna totul pentru mine, iar eu eram sincer îndrăgostită de el.
Apoi copila a devenit mama primului ei fiu, dar bucuria aceea a fost sărutată și de durerea de a afla că, din păcate, fiul meu nu era sănătos cum mi-aș fi dorit. Acceptarea bolii e dureroasă pentru o mamă și de neînțeles pentru un tată.
Starea fiului nostru și problemele financiare care ne sufocau ne-au făcut, de-a lungul anilor, să ne schimbăm des locuința. Niciun loc nu era acasă. Rătăceam ca sufletele noastre, care se pierdeau din motive diferite. În anii aceia s-a născut a doua noastră fiică.
Bărbatul grijuliu, între timp, devenise violent cu mine și cu copiii mei.
Mă înjosea, mă bătea din motive aparente și inexistente. Încercam în toate felurile să-mi protejez copiii, dar fiecare zi în plus petrecută cu el nu făcea decât să înrăutățească lucrurile.
Îmi distrugea bucată cu bucată identitatea, iar copiii noștri erau prinși într-o strânsoare de suferință care îi sufoca.
Mă uitam în jur și vedeam doar familii perfecte, iar asta nu făcea decât să mă afunde într-o stare de vinovăție.
Problema violenței nu stă doar în durerea de a o îndura din partea călăului tău, ci și în prejudecata pe care o simțim pe pielea noastră în fiecare zi, în judecata celor care găsesc mereu ceva în neregulă la noi, dintr-un motiv sau altul. Asta contribuie, împreună cu tot restul, la sfâșierea identității noastre și, din păcate, când te pierzi pe tine însăți și îți pierzi puterile, nu e atât de simplu să te gândești să pleci.
Întrebarea aceea pe care, aproape ca pe o mantră, o aud repetată de cei mai mulți oameni nu are răspunsuri atât de evidente când te despoaie de tine însăți, când te transformă într-o broască de iarnă.
Dar apoi, când totul e pierdut, deodată se întâmplă ceva.
Într-o noapte am visat numele meu și numele acela m-a dus înapoi la copila fără griji care eram și m-am gândit că, dacă vreau să mă revăd pe mine cea de atunci, pot s-o fac doar plecând.
Mi-am luat copiii și m-am dus să fac plângere împotriva bărbatului pe care îl iubisem și care, de-a lungul anilor, se transformase în cel mai rău coșmar al meu, în călăul meu.
În primele săptămâni aveam accese de vinovăție pentru vini pe care nu le aveam.
Noaptea veneau coșmarurile și mi-au trebuit luni de zile până să pot dormi liniștită, fără să-mi fie frică.
Copiii mei au acum o viață normală, făcută din rutină, din colegi de școală, din lacrimi și din bucurie.
Cu siguranță nu vor uita tot ce am trăit, dar sunt zile în care suntem afară, în grădină, și îi privesc cum râd și se distrează în timp ce se joacă, învăluiți de o rază de soare, și revăd pe chipurile lor chipul meu de copilă, și atunci mă gândesc că fiecare viață merită să fie trăită, că victimele nu sunt persoane vinovate, ci doar lipsite de noroc.
Cred că într-o zi, poate, voi dansa din nou, dar, între timp, noaptea, în patul meu, în sfârșit în pace, visez numele meu.